Intr-o cauza penala avand ca obiect o infractiune de vatamare corporala din culpa, doar victima infractiunii, care a suferit un prejudiciu, este indreptatita sa obtina o despagubire pentru restrangerea posibilitatii de viata familiala si sociala.
Autorul faptei va fi tinut sa raspunda numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o in cazul in care victima prejudiciului a contribuit si ea cu vinovatie la cauzarea ori la marirea prejudiciului sau nu l-a evitat, in tot sau in parte, desi putea sa o faca.
( ICCJ, Decizia penala nr.12/16.05.2016)
Astfel, Inalta Curte de Casatie si Justitie, examinand sesizarea in vederea pronuntarii unei hotarari prealabile, formulata de Curtea de Apel Targu Mures, s-a pronunțat asupra a două aspecte.
Repararea pagubelor corporale, inclusiv dacă are loc decesul victimei
Astfel, în raport cu disp art. 1391 (1) Cod civil, care reglementeaza raspunderea civila delictuala, este necesar a se distinge între repararea pagubelor corporale cauzate prin atingerile aduse sănătăţii şi integrităţii corporale a unei persoane şi prejudiciile produse în ipoteza în care s-a cauzat decesul victimei.
În primul caz, analiza reparării prejudiciilor corporale trebuie să aibă în vedere atât repararea componentei economice, prin aplicarea regulilor prevăzute în art. 1.387-1.389 din Codul civil, cât şi repararea prin compensaţii băneşti a componentei morale, având ca finalitate compensarea, atenuarea sau măcar alinarea durerilor şi suferinţelor fizice ce au fost cauzate victimelor în cauză.
În cel de-al doilea caz, în vederea stabilirii despăgubirilor în situaţia în care consecinţa faptei ilicite sau a unui alt eveniment pentru care o persoană este chemată să răspundă este decesul victimei, se impune a se deosebi între prejudiciile patrimoniale şi nepatrimoniale cauzate victimei imediate, care apoi a decedat, şi prejudiciile patrimoniale şi nepatrimoniale cauzate prin ricoşeu ori reflectare victimei/victimelor indirecte, conform regulilor deduse din aplicarea prevederilor art. 1.390-1.392 din Codul civil.
Astfel, ţinând seama de distincţiile reţinute anterior, legiuitorul român, prin art. 1.391 alin. (1) din Codul civil, a prevăzut expres că „În caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii, poate fi acordată şi o despăgubire pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială”, dispoziţie care conferă instanţelor de judecată competenţa de a acorda cu titlu de reparaţie o compensare bănească suplimentară, în raport cu regula generală, pentru ceea ce poartă denumirea, în literatura de specialitate, de „prejudiciu de agrement” (pentru privarea victimei de plăcerile unei vieţi familiale şi sociale normale, respectiv pierderea posibilităţii de a desfăşura activităţi profesionale, sportive, artistice, culturale, de a face călătorii, de a avea relaţii intime, de a procrea etc.). În cazuri de acest fel, la cererea victimei, este necesar să se acorde acesteia o compensaţie bănească, pentru a-i oferi posibilitatea înlocuirii plăcerilor de care este privată cu alte substitute, ce necesită, de cele mai multe ori, cheltuieli suplimentare.
Posibilitatea acordării de despăgubiri victimelor prin ricoşeu pentru durerea ce le-a fost provocată exclusiv de moartea victimei este reglementată în art. 1.391 alin. (2) din Codul civil, potrivit căruia „Instanţa judecătorească va putea, de asemenea, să acorde despăgubiri ascendenţilor, descendenţilor, fraţilor, surorilor şi soţului, pentru durerea încercată prin moartea victimei, precum şi oricărei alte persoane care, la rândul ei, ar putea dovedi existenţa unui asemenea prejudiciu”.
Din modalitatea de redactare a art. 1.391 din Codul civil reiese în mod clar că în cadrul dispoziţiilor alin. (1) ce se cer a fi interpretate legiuitorul a avut în vedere persoana efectiv vătămată în urma faptei săvârşite de făptuitor, iar nu şi alte persoane, care pot fi despăgubite doar în cazul decesului victimei, conform alin. (2) al aceluiaşi articol.
Drept consecinţă, analizând dispoziţiile legale evocate – alin. (1) şi (2) ale art. 1.391 din Codul civil, se desprinde concluzia că victima prejudiciului este titularul exclusiv al dreptului la despăgubire, respectiv acea persoană care a suferit o traumă corporală produsă prin săvârşirea unei fapte ilicite sau a unui alt eveniment pentru care o persoană este chemată să răspundă şi, numai în situaţia în care intervine decesul victimei, dreptul la despăgubiri aparţine, în condiţiile stipulate de norma juridică incidentă, persoanelor invocate la art. 1.391 alin. (2) din Codul civil. ( ascendenţilor, descendenţilor, fraţilor, surorilor şi soţului, pentru durerea încercată prin moartea victimei, precum şi oricărei alte persoane care, la rândul ei, ar putea dovedi existenţa unui asemenea prejudiciu).
Culpa comună. Dimensiunea răspunderii când victima este și ea responsabilă
Potrivit dispoziţiilor art. 1.371 alin. (1) din Codul civil, care prevăd că: „În cazul în care victima a contribuit cu intenţie sau din culpă la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu le-a evitat, în tot sau în parte, deşi putea să o facă, cel chemat să răspundă va fi ţinut numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o.”
Dispoziţiilor art. 1.371 alin. (1) din Codul civil, care prevăd că: „În cazul în care victima a contribuit cu intenţie sau din culpă la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu le-a evitat, în tot sau în parte, deşi putea să o facă, cel chemat să răspundă va fi ţinut numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o.”
Prin urmare, în legătură cu cea de-a doua chestiune de drept care face obiectul sesizării, ceea ce interesează este vinovăţia, sub forma intenţiei sau culpei, aşa cum sunt definite prin dispoziţiile art. 16 alin. (2) şi (3) din Codul civil, şi nu caracterul licit sau ilicit al faptei victimei, atât timp cât se reţine existenţa unei fapte culpabile concurente care se înscrie în lanţul cauzal generator al prejudiciului şi care constituie o circumstanţă legală de diminuare a obligaţiei de despăgubire aflate în sarcina făptuitorului.
Aşadar, dacă există o vinovăţie comună a autorului infracţiunii şi a victimei, întinderea despăgubirilor la a căror plată va fi obligat autorul va fi direct proporţională cu ponderea contribuţiei sale la producerea prejudiciului.
Cu titlu de exemplu : situatia in care victima putea să prevină producerea accidentului dacă s-ar fi asigurat că poate efectua în siguranță traversarea carosabilului prin spațiul din afara trecerii de pietoni sau dacă s-ar fi angajat în traversare pe marcajul pietonal, iar conducătorul auto, inculpatul C______ F______ A________ ar fi avut posibilitatea să evite producerea accidentului dacă, la apropierea de trecerea de pietoni semnalizată cu indicatoare și marcaj, ar fi circulat cu o viteză cel mult egală cu limita legal admisă pe sectorul de drum pe care s-a produs accidentul, 30 km/h.
( Sentința penală nr.204/04.05.2015, pronunțată de Judecătoria Lugoj )
Prin urmare, producerea accidentului a fost cauzată de traversarea în condiții nesigure sau prin loc nepermis de către victimă și de deplasarea inculpatului cu autoturismul cu o viteza peste limita legala impusa pentru acel sector de drum, existand asadar o culpa comuna a persoanelor implicate in accident, respectiv soferul autoturismului si pietonul-victima.